19.04.2018
Originile pantofului de tip LOAFER
Stilul minimalist a apărut undeva spre începutul secolului al XVIII-lea, atunci când Beau Brummell a fost primul bărbat care a renunţat la bogatele dantele din costumul masculin al epocii. O eliberare a bărbatului am putea spune, ţinând cont de “bogăţia” ornamentală a ţinutelor masculine din epocă. În cele ce urmează, vom încerca să vă familiarizăm cu acest tip de pantof, trecând pe scurt în revista datele de început ale modelului.
Şi totuşi, spre deosebire de un dandy precum Beau Brummell – ce avea nevoie de câteva ore pentru a se îmbraca – gentleman-ul modern dispune de doar câteva minute pentru a se pregăti pentru o nouă zi la birou, accesoriile moderne venind astfel în întâmpinarea dorinţelor lui în materie de eleganță. Ei bine, unul dintre accesorii este reprezentat de pantoful de tip loafer, cu apariţia lui în garderoba masculină fiind creditată compania engleză Wildsmith din Londra. O companie creată în 1847 de către Matthew şi Rebecca Wildsmith, primul lor magazin fiind inaugurat în Piccadilly. Anul 1926 avea să aducă o revoluţie pe piaţa pantofilor masculini, atunci când regele George al VI-lea a solicitat artizanilor companiei un pantof cu care el să poată “hoinări” (loaf) în jurul casei de la ţară. Rezultatul a fost un pantof potrivit pentru utilizarea în aer liber, acesta intrând curând în producţie, stilul de construcție fiind rapid adoptat de către cei pentru care moda constituia un mod de viaţă. De asemenea, ţinând cont de eleganța acestui model, el avea să fie repede adoptat de către mulţi dintre producătorii britanici de pantofi.
O altă menţiune despre acest tip de pantof vine dinspre Norvegia, acolo unde domnul Nils Gregoriusson Tveranger – cel care studiase industria încălţămintei în Statele Unite – a dezvoltat un stil inspirat de încălţămintea nativilor americani şi un pantof de tip mocasin, ce era purtat în general de vânătorii tradiţionali, pescari şi fermieri din zona fiordurilor unde se născuse – Aurland. Denumit “Aurland Moccasin”, acest tip de pantof a făcut furori în întreaga Europa în jurul anilor 1930, turiştii americani ai acelor vremuri ducând acasă cu ei acest pantof. Recunoscând calitatea şi libertatea pe care o oferea acest tip de încălţăminte, pantofarul G.H. Bass – cu sediul în Maine – a lansat în 1934 propria lui versiune a acestui tip de pantof, denumită Weejun, numele constituind un omagiu adus originilor sale norvegiene. Pasul următor a fost recunoaşterea lui în revistele de modă ale vremii – Esquire şi Apparel Arts – popularitatea lui fiind dezvoltată în special în jurul campusurilor universitare. O asociere ce avea să aducă “îmbunătăţiri” acestuia, micile tăieturi din piele (ciucuri) fiind adăugate în partea superioară a pantofului. Iniţial, această “îmbunătăţire” a fost privită cu reticenţă, ulterior ea fiind ajungând să fie emblematică pentru stilul acestui pantof. De asemenea, o altă “inovaţie” oferită de studenţi a fost purtarea pantofului fără şosete, astăzi acest mod de purtarea a pantofului fiind un atu al modei. Conform jurnalistului de modă G. Bruce Boyer (permanentstyle.com), “Dacă ar fi întârziat la prima oră a cursurilor, şi-ar pus pantofii fără şosete. Alţii ar fi mers în pijama”. Întorcându-ne pe vechiul continent, trebuie să menţionăm casa Gucci, aceasta fiind creditată cu introducerea unui astfel de pantof în lumea produselor de lux. Astfel, după o perioadă petrecută în Statele Unite, Aldo Gucci – fiul fondatorului mărcii – a observat popularitatea pantofilor loafer în această ţară, ideea fiind de a introduce o gamă luxoasă de pantofi ce pot fi asociaţi cu îmbrăcămintea realizată de croitori, cât şi cu ţinute ready-to-wear, el mizând în acest fel pe sporirea interesului clienţilor americani.
Ideea a prins, odată cu deschiderea magazinului Gucci din New York (petrecută în 1953), pantofii de tip loafer fiind unele dintre cele mai vândute produse ale casei italiene. Purtaţi iniţial de celebrităţile de la Holywood, până în anii 1970, loaferi Gucci au fost consideraţi de Directorul CIA de la acea vreme – domnul George H.W. Bush – drept o încălţăminte formală, el purtându-i în cursul unor întâlniri la Casă Albă cu preşedintele Statelor Unite – Gerald Ford. Anii ’80 aveau să aducă şi consacrarea lui în lumea modei masculine, maeştrii pieţelor financiare – Wall Street sau City London – începând să poarte din ce în ce mai mult acest model de pantof. Mulţumită companiei Gucci (a cărei transformare dintr-un obscur atelier italian în brand-ul de lux global de astăzi, o parte a succesului său fiind dată tocmai de acest tip de pantof), acceptarea loafer-ului în mediul urban a fost completă. Dispunând de “confortul unui mocasin, la care s-a adăugat stilul unui pantof elegant”, după cum menţiona domnul G. Bruce Boyer, Gucci Loafer a fost primul pantof care a depășit decalajul dintre hainele casual şi cele de business. Astfel, acest pantof legendar îşi merită reputaţia de a fi un “revoluţionar al încălţămintei obişnuite”, recunoaşterea lui venind din partea Muzeului Metropolitan din New York, cel care avea să-l include în colecţia dedicată istoriei modei. Sursă documentare – The Rake & Wikipedia; Foto – The Rake & Arhivă. Preluare din The Gentleman`s Journal.
Şi totuşi, spre deosebire de un dandy precum Beau Brummell – ce avea nevoie de câteva ore pentru a se îmbraca – gentleman-ul modern dispune de doar câteva minute pentru a se pregăti pentru o nouă zi la birou, accesoriile moderne venind astfel în întâmpinarea dorinţelor lui în materie de eleganță. Ei bine, unul dintre accesorii este reprezentat de pantoful de tip loafer, cu apariţia lui în garderoba masculină fiind creditată compania engleză Wildsmith din Londra. O companie creată în 1847 de către Matthew şi Rebecca Wildsmith, primul lor magazin fiind inaugurat în Piccadilly. Anul 1926 avea să aducă o revoluţie pe piaţa pantofilor masculini, atunci când regele George al VI-lea a solicitat artizanilor companiei un pantof cu care el să poată “hoinări” (loaf) în jurul casei de la ţară. Rezultatul a fost un pantof potrivit pentru utilizarea în aer liber, acesta intrând curând în producţie, stilul de construcție fiind rapid adoptat de către cei pentru care moda constituia un mod de viaţă. De asemenea, ţinând cont de eleganța acestui model, el avea să fie repede adoptat de către mulţi dintre producătorii britanici de pantofi.
O altă menţiune despre acest tip de pantof vine dinspre Norvegia, acolo unde domnul Nils Gregoriusson Tveranger – cel care studiase industria încălţămintei în Statele Unite – a dezvoltat un stil inspirat de încălţămintea nativilor americani şi un pantof de tip mocasin, ce era purtat în general de vânătorii tradiţionali, pescari şi fermieri din zona fiordurilor unde se născuse – Aurland. Denumit “Aurland Moccasin”, acest tip de pantof a făcut furori în întreaga Europa în jurul anilor 1930, turiştii americani ai acelor vremuri ducând acasă cu ei acest pantof. Recunoscând calitatea şi libertatea pe care o oferea acest tip de încălţăminte, pantofarul G.H. Bass – cu sediul în Maine – a lansat în 1934 propria lui versiune a acestui tip de pantof, denumită Weejun, numele constituind un omagiu adus originilor sale norvegiene. Pasul următor a fost recunoaşterea lui în revistele de modă ale vremii – Esquire şi Apparel Arts – popularitatea lui fiind dezvoltată în special în jurul campusurilor universitare. O asociere ce avea să aducă “îmbunătăţiri” acestuia, micile tăieturi din piele (ciucuri) fiind adăugate în partea superioară a pantofului. Iniţial, această “îmbunătăţire” a fost privită cu reticenţă, ulterior ea fiind ajungând să fie emblematică pentru stilul acestui pantof. De asemenea, o altă “inovaţie” oferită de studenţi a fost purtarea pantofului fără şosete, astăzi acest mod de purtarea a pantofului fiind un atu al modei. Conform jurnalistului de modă G. Bruce Boyer (permanentstyle.com), “Dacă ar fi întârziat la prima oră a cursurilor, şi-ar pus pantofii fără şosete. Alţii ar fi mers în pijama”. Întorcându-ne pe vechiul continent, trebuie să menţionăm casa Gucci, aceasta fiind creditată cu introducerea unui astfel de pantof în lumea produselor de lux. Astfel, după o perioadă petrecută în Statele Unite, Aldo Gucci – fiul fondatorului mărcii – a observat popularitatea pantofilor loafer în această ţară, ideea fiind de a introduce o gamă luxoasă de pantofi ce pot fi asociaţi cu îmbrăcămintea realizată de croitori, cât şi cu ţinute ready-to-wear, el mizând în acest fel pe sporirea interesului clienţilor americani.
Ideea a prins, odată cu deschiderea magazinului Gucci din New York (petrecută în 1953), pantofii de tip loafer fiind unele dintre cele mai vândute produse ale casei italiene. Purtaţi iniţial de celebrităţile de la Holywood, până în anii 1970, loaferi Gucci au fost consideraţi de Directorul CIA de la acea vreme – domnul George H.W. Bush – drept o încălţăminte formală, el purtându-i în cursul unor întâlniri la Casă Albă cu preşedintele Statelor Unite – Gerald Ford. Anii ’80 aveau să aducă şi consacrarea lui în lumea modei masculine, maeştrii pieţelor financiare – Wall Street sau City London – începând să poarte din ce în ce mai mult acest model de pantof. Mulţumită companiei Gucci (a cărei transformare dintr-un obscur atelier italian în brand-ul de lux global de astăzi, o parte a succesului său fiind dată tocmai de acest tip de pantof), acceptarea loafer-ului în mediul urban a fost completă. Dispunând de “confortul unui mocasin, la care s-a adăugat stilul unui pantof elegant”, după cum menţiona domnul G. Bruce Boyer, Gucci Loafer a fost primul pantof care a depășit decalajul dintre hainele casual şi cele de business. Astfel, acest pantof legendar îşi merită reputaţia de a fi un “revoluţionar al încălţămintei obişnuite”, recunoaşterea lui venind din partea Muzeului Metropolitan din New York, cel care avea să-l include în colecţia dedicată istoriei modei. Sursă documentare – The Rake & Wikipedia; Foto – The Rake & Arhivă. Preluare din The Gentleman`s Journal.